Unde se duc banii din CASS și de ce nu ajung: cum funcționează sistemul românesc față de cel din Vest

Sistemul public de sănătate din România este finanțat în principal din contribuțiile plătite lunar de angajați și de alte categorii de contribuabili. Cu toate acestea, deși sumele colectate sunt consistente, ele nu reușesc să acopere integral nevoile reale ale sistemului, iar pacienții ajung frecvent să suporte costuri din propriul buzunar.

Angajații care au contract de muncă și persoanele care desfășoară activități independente (PFA) achită 10% din venitul brut pentru contribuția la asigurările sociale de sănătate (CASS).

Pensionarii cu venituri mai mari de 3.000 de lei plătesc aceeași cotă pentru suma care depășește acest prag. De asemenea, persoanele fără venituri salariale care doresc să fie asigurate pot contribui cu 10% din echivalentul a șase salarii minime brute, relatează TVR Info.

Sumele colectate sunt direcționate către Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate (FNUASS), administrat de Casa Națională de Asigurări de Sănătate. Din acest fond sunt decontate serviciile medicale oferite în sistemul public.

Potrivit datelor oficiale, anul trecut contribuțiile au generat aproximativ 70 de miliarde de lei. Peste 40% din fonduri au fost direcționate către spitale. Restul banilor acoperă medicamente compensate, servicii de medicină de familie, ambulatorii de specialitate, dispozitive medicale, concedii medicale și programe naționale de sănătate.

De ce nu sunt suficienți banii

În ciuda acestor sume, finanțarea rămâne insuficientă. Un studiu realizat de Academia de Studii Economice din București arată că peste 30% din cheltuielile totale din sănătate sunt suportate anual direct de pacienți. Explicația principală este că veniturile din CASS acoperă mai puțin de jumătate din cheltuielile totale ale sistemului sanitar.

Un alt factor important este baza redusă de contribuabili: doar puțin peste o treime dintre români plătesc efectiv contribuția la sănătate, în timp ce un număr mare de persoane beneficiază de servicii fără a contribui direct.

În paralel, piața asigurărilor private de sănătate rămâne limitată. Valoarea acesteia era estimată anul trecut la aproximativ 1,2 miliarde de lei, iar în 2025 în jur de 900.000 de români aveau asigurări voluntare de sănătate – o proporție redusă comparativ cu alte state europene.

Cum funcționează sistemele din Vest

În multe țări vest-europene, finanțarea și organizarea sistemelor medicale diferă semnificativ.

În Italia, sistemul este tot public, însă finanțarea provine în principal din taxe generale, nu dintr-o contribuție distinctă dedicată sănătății. În plus, fiecare regiune gestionează propriul buget, ceea ce oferă o autonomie mai mare la nivel local.

Franța are un model mixt: aproximativ 70% din costurile medicale sunt acoperite de sistemul public, iar restul este suportat prin asigurări complementare – deținute de circa 90% dintre cetățeni – sau prin plăți directe.

În Germania, aproximativ 90% dintre angajați sunt asigurați în sistemul public și pot alege între peste 100 de case de asigurări. Contribuția este de 14,6% din venitul brut, împărțită egal între angajat și angajator.

Fondurile sunt colectate într-un buget comun și apoi redistribuite către casele de asigurări în funcție de numărul de asigurați, vârstă și profil de risc. Accesul la asigurări private este permis doar celor cu venituri anuale peste un anumit prag, în prezent peste 77.000 de euro.

O problemă de structură, nu doar de bani

Diferențele dintre România și statele vestice nu țin doar de nivelul contribuțiilor, ci și de structura finanțării, gradul de colectare și implicarea sectorului privat. În România, baza restrânsă de contribuabili și dependența majoră de un singur fond public pun presiune constantă pe bugetul sănătății.

În lipsa unei reforme structurale sau a extinderii bazei de finanțare, sistemul va continua să se confrunte cu dezechilibre, iar pacienții vor suporta în continuare o parte semnificativă din costurile medicale, mai scrie TVR Info.